Neajutorarea învățată este o noțiune importantă în psihologie, care descrie o condiție de pasivitate și lipsă de reacție atunci când un individ este expus repetat la situații incontrolabile și negative. Acest fenomen a fost analizat pe larg în domeniul psihologiei cognitive și comportamentale, cu implicații importante asupra depresiei, anxietății și altor tulburări psihice.
Justin Kauffman / Unsplash
Neajutorarea învățată a fost formulată de psihologul Martin Seligman în anii 1960, pornind de la experimente pe câini. În cadrul acestor studii, câinii erau expuși la șocuri electrice incontrolabile. Mai târziu, chiar și atunci când aveau posibilitatea de a scăpa, mulți dintre ei rămâneau pasivi, neîncercând să evite disconfortul. Această pasivitate a fost interpretată ca fiind învățată – odată ce au experimentat lipsa de control, au ajuns să creadă că orice încercare este inutilă.
Mai târziu, cercetările au demonstrat că acest fenomen apare și la oameni, în special în contexte de stres prelungit, abuz, eșec academic sau lipsa controlului asupra propriei vieți.
Neajutorarea învățată apare ca rezultat al unui proces format din mai multe componente care implică mai multe mecanisme psihologice:
1. Experiența necontrolabilității
Când oamenii sunt expuși repetat la situații negative asupra cărora nu au control, ei pot începe să creadă că eforturile lor nu mai pot modifica rezultatul.
Exemplu: Un student care eșuează la mai multe examene, în ciuda studiului intens, poate ajunge să creadă că este „destinat” să eșueze și să nu mai încerce deloc.
2. Deficite cognitive, emoționale și motivaționale
Cognitive: oamenii își formează convingeri negative despre propriile abilități („Nu sunt capabil”).
Emoționale: pot să apară sentimente de depresie, anxietate și frustrare.
Motivaționale: lipsa dorinței de a încerca lucruri noi sau de a depune efort.
3. Rolul neurotransmițătorilor
Studiile au indicat că neajutorarea învățată este asociată cu modificări în activitatea dopaminei și serotoninei, neurotransmițători implicați în motivație și bunăstare emoțională.
Lipsa percepută a controlului poate favoriza scăderea motivației și a răspunsurilor pozitive la recompensă.
Abramson, Seligman & Teasdale (1978) au extins teoria asupra depresiei, sugerând că neajutorarea învățată susțin dezvoltarea acestei tulburări. Ei au introdus modelul atribuirii negative, conform căruia oamenii predispuși la depresie tind să interpreteze eșecurile ca fiind personale („Este vina mea”), stabile („Nu se va schimba niciodată”) și globale („Afectează toate aspectele vieții”).
Maier & Seligman (2016) au analizat mecanismele neurobiologice implicate, demonstrând că circuitul neuronal dintre cortexul prefrontal și amigdala are un rol important în procesul de învățare a controlului.
Educație: elevii care au trecut prin eșecuri repetate pot dezvolta o mentalitate de tip „Nu sunt bun la asta” și să renunțe la învățare.
Relații: persoanele aflate în relații abuzive pot ajunge să creadă că nu pot ieși din această situație.
Mediul profesional: angajații care nu reușesc să obțină promovări sau recunoaștere pot deveni pasivi și lipsiți de inițiativă.
Încurajarea percepției controlului: setarea unor obiective mici și realiste care să demonstreze individului că are putere asupra mediului său.
Reînvățarea optimismului: Seligman a dezvoltat conceptul de optimism învățat, prin care oamenii sunt încurajați să își schimbe modul de gândire asupra eșecurilor.
Suportul social și terapia: Terapia Cognitiv-Comportamentală (CBT) ajută indivizii să-și rescrie tiparele de gândire negative și să își recapete încrederea în propriile acțiuni.
Neajutorarea învățată este un fenomen puternic, dar nu este o condamnare definitivă. Înțelegerea mecanismelor sale și aplicarea strategiilor de combatere pot ajuta oamenii să își recapete controlul asupra vieții și să își reconstruiască încrederea în propriile capacități.